În fiecare zi le vedem, apar și dispar din câmpul nostru vizual ca într-un carusel, câteodată suntem obligaţi să le suportăm, câteodată suntem indiferenţi și ne strecurăm printre ele ca firele de nisip, fără memorie și fără a fi memorabili. De multe ori le fixăm cu interes, căutând să descoperim ceva anume sau să redescoperim ceva ce ni se pare deja familiar...
Feţele sunt un melanj fluid de lucruri neînţelese sau parţial înțelese, ce reflectă și trecutul dar și prezentul în același timp.
Le împărţim rapid în frumoase și urâte, în vesele și triste, le căutăm intenţiile ascunse și bucuriile neștiute, privim prin ele ca prin crăpături și așteptăm să ni se desfășoare în faţa ochilor adevărul lor absolut, deși în același timp le mimăm și oglindim atât cât să ne ducă mai departe de vulnerabilitățile proprii. Într-o eră în care suntem obsedaţi de feţe imortalizate cu cât mai multă artă și carismă, ar trebui să știm până acum că cei mai mulți dintre noi nu suntem jumătăți perfecte ale aceluiași întreg, că poate avem o ureche bleagă sau un ochi mai la stânga și că...
Asimetria ne caracterizează pe toţi... și nu numai în ceea ce privește faţa.
În general, tindem să asociem simetria feţei cu trăsăturile ce caracterizează persoanele atrăgătoare, cu tinereţea și cu “mediocritatea” (nu în înţelesul ei de bază, ci în sensul în care o persoană deţine toate acele trasături caracteristice pentru vârsta și sexul său).
O faţă “mediocră” nu este neapărat neremarcabilă, ci emană o familiaritate estetică cu care suntem obișnuiţi și care ne face să o asociem cu o categorie anume de feţe.