DEJA-VU?

60%-70% dintre oameni l-au experimentat, în special între vârstele de 15 și 25 de ani…
De ce? De unde vine
și unde dispare?
Să fie o nepotrivire între cum simţim și percepem (simultan) lumea înconjurătoare? Să fie o disfuncţie a colborării dintre memoria de scurtă durată și cea de lungă durată – care creează confuzii atunci când creierul folosește “scurtături” în “drumul” spre “raftul cu amintiri pe termen lung”?
Să fie cortexul nazal, care se activează atunci când detectează experienţe familiare, fără a activa și hipocampusul (principala zonă a creierului asociată cu stocarea memoriei)?
În contextul în care până la 80% din amintirile noastre au fost formate “pe cale vizuală”– reţinem ce vedem – senzaţia de déjà-vu pare să fie o eroare în care ochii ne induc. Dar adevărata eroare a fost identificqată în creier, acolo unde se creează un mic conflict – între experienţa trăită și experienţele deja acumulate.
Sezaţia de déjà-vu a fost iniţial asociată de specialiști amintirilor false, însă studii recente contrazic aceaste teorii.
Studiul condus de cercetătoarea Akira O’Connor la Universitatea St. Andrews, din Marea Britanie a adus concluzii noi.
Deși nu a fost vreodată ușor studiul acestui fenomen (imprevizibil și rapid), totuși, echipa condusă de Akira a reușit să dezvolte o metodă de laborator pentru declanșarea senzaţiei de déjà-vu – putând studia astfel fenomenul îndeaproape, prin obervarea în timp real a activitatăţii neuronale. În timp ce subiecţii experimentau senzaţii de déjà-vu, oamenii de știinţă au observat că zonele memoriei (hipocampusul, de exemplu) rămâneau “tăcute”, dovadă că déjà-vu-ul nu poate fi o simplă memorie falsă (o păcăleală)…
În schimb, zonele care s-au activat au fost cele care ţin de luarea deciziilor și tragerea concluziilor (zonele frontale), semn că senzaţia de déjà-vu ar fi rezultatul “căutărilor” (creierul “filtrează” amintiri, în căutarea uneia care “seamănă” cu experineţa trăită pe moment).

Deci putem privi déjà-vu-ul ca pe o dovadă de bună funcţionare a memorie? Da! Argumentele au fost prezentate în cadrul Conferinţei Internaţionale despre Memorie, din Budapesta.

Cel mai probabil, zonele frontale ale creierului răsfoiesc amintiri mai vechi și transmit semnale dacă identifică vreo eroare de memorie – un conflict între experienţa prezentă și ceea ce credem că am fi experimentat în trecut (prin raportarea la vechile amintiri scanate).
“Acesastă descoperire sugerează un conflict în creierul nostru atunci când experimentăm senzaţia de déjà-vu.”
explică Stefan Köhler, de la Universitatea Western Ontario, din Canada - care concluzionează că acest conflict este un semn bun, nu unul rău, semnificând o bună funcţionare a sistemului de “verificare” a memoriei de lungă durată.
Efectul este experimentat mai des în tinereţe și mai puţin la bătrâneţe – abilităţile de memorare și “filtrare” a memoriei deteriorându-se în timp.

“Șansele de deja-vu dispar odată cu deteriorarea sistemului de “căutare” a amintirilor, devenind, deci, tot mai puţin probabil să înregistrăm erori de memorie.” – adaugă Akira O’Connor.
Cine nu a avut déjà-vu-uri?
Cine nu a experimentat fenomenul este posibil să aibă un sistem de “căutare” și mai bun (efiecient) decât ceilalţi, lipsit de erori și conflite. În orice caz, în niciuna dintre situaţii nu există un dezavantaj, ambele indicând funcţii cognitive normale.
La ce bun?
... Sau rău?
Nu se știe… Ar putea face subiecţii mai precauţi, prin simpla lipsă de încredere în propria memorie – pe care o induce cu fiecare apariţie… Dar încă nu există dovezi care să susţină asemenea idei...